Despre iubirea unei marionete.

Era revoltată…încercase să-i vorbescă,să pună lucrurile cap la cap,să renunţe din nou la orgoliul care o caracteriza şi să-şi umilescă din nou inima în faţa lui cerându-i iertare,chiar dacă nu avea nici un motic să o mai facă…Dar el,nu îşi atribuii această sadisfacţie,nici nu îi acordase şansa de a-şi umili sufletul în faţa lui…Şi erau atatea întrebări la care el nu vroia să îi răspundă.Oare el ştia cum o doare?Oare se pusese măcar pentru o secundă în locul ei?..Ea să fi fost cea care se juca pe degete cu sentimente iar el un biet cineva căruia să-i fi secătuit sufletul,ea să fi fost cea care spunea te iubesc doar când singurătatea noptii îi cerea căldura trupului lui..Oare el chiar ştia?Dar nu…în jocul lor de iubire nu fusese aşa…cineva la final trebuia să piardă,şi aceea era ea..nu mai contase că fiecare răsuflare,fiecare gând ascuns,fiecare privire i-o dedicase..Din cineva devenise o marioneta cu care te joci când lumea de afară e rece şi vrei să te ascunzi în braţele călduroase ale unei iubiri…Lanţuri groase cu verigi de tristeţe se adunaseră in jurul acelei marionete …pâna când,într-o zi,marioneta se rupsese din braţele stăpanului ei iubit…plecase…şi lasase în urmă ani de fericire,tristeţe,bucurie…dar mai ales lăsase în urmă iubirea vieţii ei….Asta fusese ea,asta trăise ea în acea zi sumbra de 13..Asta fusese tot ce avuse în suflet şi asta era tot ce dorise să uite….Cu toate astea încă îşi mai dorea ca el să se schimbe,să îşi deschidă ochii şi să vadă comoara pe care o aruncase hoinărind după aşa zisa lui proprie fericire.…Sfărşit… [Marioneta plecase şi lăsase în urma ei amintirile ...Vruse să se pornească în căutarea ei....nu o mai găsi..Şi îşi jură că o va căuta mereu...dar nu ştia că marioneta îl uitase.....]