De ce?

Uneori nu inteleg de ce exista zile cand a trai parca nu mai are sens. De ce nimeni nu poate sa-mi ia durerea cu mana, de ce temerile imi ard sufletul, dar nu se risipesc, de ce inima imi tace, iar vorbele nu spun nimic? Nu inteleg cum voi putea merge mai departe. Nu stiu decat ca trebuie, fara sa am incotro. Imi este greu, imi sunt obrajii plesniti de vant, de foc si de gheata. Uneori mi-e teama ca ma voi transforma in piatra. Nu-mi gasesc chip si inima si glas si .. putere sa ma exteriorizez. Asa ma plimb prin lume, cu aripile lipite de pamant. Lupta cu cei din jurul meu e de fapt lupta cu mine insami. Traiesc doar pentru acele zile in care viata inseamna vis de neuitat. Ma uit si azi cu ochi grei vazand fericire si durere ca prin vis. Din cand in cand mi-e frica de lacrimi. Si vreau, dar tot nu pot sa inteleg de ce omul… sarman copil al indoielii, a carui speranta e cladita pe trestii, e mereu ingenuncheat. Ramas bun suferinta… sa revii doar cand nu ma mai doare.